Etica
„Raţiunea pură este pentru sine singură practică şi dă omului o lege universală, pe care o numim lege morală.” (Immanuel Kant)
Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica raţiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere. Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie sensorială sau experiment, atunci avem deaface cu o judecată sintetică. Toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia sensorială. Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă principal o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie sensorială.
Sunt deci reguli practice sub o condiţie problematică a voinţei. Aici însă regula spune că trebuie să procedăm în chip absolut într-un anumit fel. Regula practică este deci necondiţionată, prin urmare e reprezentată a priori ca propoziţia categorică, prin care voinţa e determinată obiectiv în chip absolut şi nemijlocit (prin însăşi regula practică, ce este deci aici lege). Căci raţiunea pură, în sine practică, este aici nemijlocit legislatoare. Voinţa e gândită ca independentă de condiţii empirice, deci determinată, ca voinţă pură, prin simpla formă a legii, iar acest temei de determinare e socotit ca supremă condiţie a tuturor maximelor. Lucrul e destul de straniu şi nu-şi găseşte ceva asemănător în toată cealaltă cunoaştere practică. Deoarece ideea a priori despre o legislaţie universală posibilă, idee deci numai problematică, e poruncită în mod necondiţionat ca lege, fără a împrumuta nimic de la experienţă sau de la vreo voinţă exterioară. Dar nici nu este un precept, după care trebuie să se întâmple o acţiune prin care un efect dorit e posibil (căci, în acest caz, regula ar fi condiţionată totdeauna în mod fizic), ci este o regulă care determină a priori numai voinţa cu privire la ferma maximelor ei. în acest fel, e cel puţin nu cu neputinţă să ne gândim, ca temei de determinare prin forma obiectivă a unei legi în general, o lege servind numai în scopul formei subiective a principiilor. Conştiinţa acestei legi fundamentale poate fi numită un fapt al raţiunii, deoarece nu poate fi născocită prin sofisme din date premergătoare ale raţiunii, de exemplu din conştiinţa libertăţii (căci aceasta nu ne este dată mai de înainte), ci fiindcă ni se impune pentru sine însăşi ca propoziţie sintetică a priori. Această propoziţie a priori nu se întemeiază pe nici o intuiţie, nici pură nici empirică, deşi ea ar fi analitică, dacă s-ar presupune libertatea voinţei. Pentru aceasta însă, ca concept pozitiv, s-ar cere o intuiţie intelectuală, pe care aici nu e îngăduit deloc s-o admitem. Totuşi, spre a considera, fără interpretare greşită, această lege ca dată, trebuie să însemnăm bine, că ea nu este un fapt empiric, ci un fapt unic al raţiunii pure, care, în acest fel, se anunţă dintru început ca legislatoare.
Aceasta descriere este doar o parte din referat.Pentru a vizualiza tot referatul va rugam sa-l descarcati de mai jos.
|
|
